desigur, în acea perioadă se întâmplau tot soiul de chestiuni bizare și uneori le asumam în aceeași măsură în care este posibil. de pildă, se spune că în permanență creierul se raportează la trecut pentru a înțelege lumea; de pildă, la British Museum m-au băgat într-o cameră în care nu mai funcționează decât câteva reguli elementare (legea gravitației, oxigen etc.) și eu trebuia , chipurile, să văd cum m-aș adapta, cum aș face, cum aș fi într-o nouă lume. sau, într-o altă variantă, mai erau și ochelarii aceia prin care tu vedeai lumea cu susul în jos. ți-i puneai, iar prietenii tăi te tot filmau cum încerci cu disperare să îți legi șireturile fără să poți să-ți coordonezi cea mai mică mișcare. era mai rău decât dacă ai fi fost băut sau bătut.

în momentul în care, în mintea ta se topesc clădirile de la vârsta de cinci ani și tu le reconstruiești în setul tău de lego, țigările capătă nuanțe de acadele, iar căldura este o senzație ce o asociezi cu instrumente muzicale bizare, nu mai  are rost să te întrebi dacă ești normal la cap, pentru că știi că nu ești.

acum realizez că acest mecanism pentru mine funcționează împotriva mea.  prin acel viitor de care mă legam în timp ce umblam pe strada mea, vedeam o bătrână. slabă, cu multe riduri pe față, cu un soț care plivea în fiecare seară castraveții (de care se plângea că întotdeauna sunt prea mulți) și roșii (în fiecare an era în căutarea unui soi care să îi dea mai multe fructe). pe atunci, mintea mea zburda între spații de soiul ăsta foarte ciudate; puiul gătit de către bătrână, strigătul bețivilor, aroma de cafea, praful de pe stradă, geamurile căminului studențesc, lumina sanatoriului, un vierme ce se plimbă prin pieptul meu. de parcă unești tot timpul într-o infimă, măruntă și scabroasă particulă, dar fără să ai pretenția de a te întoarce în el. ești un observator, ești un mic saltimbanc ce nu poate decât să vadă varianta demo și să râdă, nu ai voie să pui mâna, nu ai voie să te întinzi, însă poți să caști, să te culci și eventual să visezi.

cum tot aveam imaginile astea în cap, am dedus  pe la vârsta de cinci ani  că nu există trecut sau viitor.

am așteptat o vreme, am refuzat să mai gândesc în timpuri verbale bine mersi până pe la vreo 17 ani. știu că o profesoară m-a bătut, mi-a tăiat urechea și mi-a rupt vreo trei degete atunci când i-am spus că nu sunt timpuri verbale. pe moment, mi-a dovedit, avea dreptate. abia la universitate, la o poveste cu colegii de la japoneză am aflat că limba asta nu acceptă timpuri verbale. aș putea să o dau în judecată pe profă și să cer daune morale pentru că am opt degete, nu mai pot cânta la vioară sau pian (pe de altă parte nici pentru că nu mai am ureche/muzicală).

acea profesoară suplinitoare era o ființă tare arțăgoasă și rea. venise pe nu știu ce post vacant, avea vreo 1,50, vorbea tare, avea pantofi roșii, o sticlă de cafea în poșetă și una de vodcă în sala profesorală. o simțeam când venea în clasă, ne recunoșteam tacit tendința spre aceeași marcă de băutură spirtoasă. pe atunci, încă era o distincție în liceu între băieți și fete. ah, trebuia să vă fi spus că limba de vorbire era maghiara și că noi nu eram recrutați în război pentru că eram prea mici, mucoși și proști ca să mergem în războiul lui Hitler. 
acea femeie credea încă în Goethe și se vedea o continuatoare a lui faust pe pământ. după ce ne articula cu tot soiul de note, în timp ce mai trăgea o dușcă din cafeaua rece și sleită, începea aproape în fiecare oră să cânte versuri de poeți minori greci , cu un puternic accent maghiar, din când în când adăugând câte-o flegmă sau un sincer kutyafasza. ne întrebam cu onestitate ce-o fi însemnând acest cuvânt, până când în pauză am descoperit la ce parte fiziologică se referă acest termen. așa am învățat greacă condimentată cu kutyafasza și cu bombardamente. așa am scăpat în adolescență de război. tocind caractere și făcând limbi clasice pe rupte.
nu știu ce s-a ales cu profa suplinitoare, era în ultimul an de predat când venise la noi. m-am mai întâlnit pe dig cu ea, era în pantaloni scurți de domnișoară, pălărie de babă și tricou de metalist. îmi zicea că va profita de noua ofertă turistică a firmei nu-știu-care și că va merge în tunisia pentru vreo cinci zile. mi s-a părut ciudat pentru că asta ar fi însemnat să aibă peste 100 de ani. dar m-am liniștit, știind că și eu aș fi avut atunci aproape 90. iar asta nu este posibil astăzi, decât dacă mănânci produse bio și faci jogging de trei ori pe săptămână.
e foarte riscant să conștientizezi infirmitățile pe care le ai între tot ce putem numi corp. de pildă, vecinul meu are o paralizie destul de urâtă, ochii îi sunt ingerați, are vreo treisprezece mâini, iar picioarele se înmulțesc atunci când se îmbată. mai nou, ca să evite să devină miriapod, bea doar pe ascuns spirt cu apă, în veceul din capătul grădinii. apoi, vara adoarme pe o laviță , în timp ce picioarele-i cresc și scad.

de mic eram fascinat de simfonia cacofonică pe care acest om o făcea printre ceilalți bețivi.

îl pândeam pe sub poartă în timp ce idiotul lui câine lătra ca un apucat (mai târziu l-am spânzurat cu o sârmă de cupru). întotdeauna avea același ritual: apă demineralizată, alcool etilic mona, zahăr. parizienii de secol nouăsprezece l-ar fi invidiat; așa am învățat mai târziu cum să fac diverse preparate de soiul ăsta. pe atunci, poate că și acum, cred că punea un ingredient special; nici poveste de droguri sau minuni de soiul ăsta. când s-a îmbătat ultima dată urât de tot, țin minte că aveam șapte ani, opt pisici și un caiet de vacanță plin cu teme la matematică. picioarele lui zburau în sute de direcții, călca florile babelor unguroaice ce-l suduiau mai aprig decât pe un hoț de cai: în spatele lui, copiii râdeau isteric și aruncau cu corcodușe împuțite în el. aveau și de ce: idiotul vărsase și cred că aproape făcuse pe el. părinții noștri au sărit să-l ajute pe sărmanul om, l-au dus în curte, între găini, puici, porumbei, piese uzate de tractor și coji de cartofi. nevastă-sa l-a suduit pentru că i-a călcat rondul de flori pe care, vorba vine, îl stricasem noi cu mingea de fotbal.

oricum, mintea lui era în aceeași măsură lucidă în măsura în care a mea era șocată. nu din cauza picioarelor, cu care toți de pe stradă ne-am obișnuit, dar din cauza cântecelor pe care le zbiera dintr-un organ situat undeva între epifiză și creier. țin minte și acum cum răsfoiam manualul de biologie ca să văd, la lecția ”organe de simț” acea interesantă ochio-ureche pe care o avea. nu am găsit-o nici până astăzi. cred că trebuia să mă uit în cartea de muzică, la rubrica instrumente cu corzi.

întotdeauna la sfârșit de lună, din pensia nevestii fura cât putea și mergea la crâșma lui chilințan pentru a-și plăti datoria. momentele  alea erau destul de faine pentru că ne aducea mereu gumă ieftină,  ne mai fenta aducându-ne suc în care punea spirt și ne mai creștea și nouă câte-o jumate de picioruș sau un cap în plus, pe care trebuia să-l tăiem, că altfel acasă ne băteau părinții. mulți ani după, am văzut în polonia cum din cauza alcoolului metilic, înainte să orbești, ți se nasc aripi. o singură dată am văzut chestia asta, tovarășul meu mi-a zis că ăsta e un obicei străvechi și rareori se mai petrece astăzi.

lecția e în felul următor (mi-a zis chestia asta într-o engleză cu un puternic accent de slav, articulat cu vapori de alcool): ignori orice anatomie pe care o înveți la biologie. bei spirt, fără apă. neapărat cu metanol. te urci pe căminul studențesc. sari cu curaj, iar în acel moment îți vor crește aripi. you are crazy, am îngânat, uitând metamorfoza pe care l. o făcea la o scară mai mică.  then watch, kurwa, mi-a trântit-o sec. într-adevăr, noi ne adunasem acolo, venise și primarul, și poliția și salvarea, se frigeau cârnați și se vindea bere ieftină. din câte am înțeles, chiar și fonduri europene s-au împărțit pentru evenimentul ăsta. pe la etajul opt al căderii, am văzut cele mai frumoase aripi pe care le-am aflat vreodată, o culoare fosforescentă, verde, neagră și albastră în același timp. a zburat câteva secunde, s-a tot înălțat, după care a căzut. în masa de carne, oase și sânge am încercat să răscolesc cu privirea dacă a mai rămas din acea culoare purpurie a aripilor. după cum m-am așteptat, aceasta a pușcat ca și praful de pușcă. era interesant faptul că medicii au fost interesați în primul rând de ochi- a orbit sau nu?

tot soiul de gânduri mi-au trecut de atunci prin cap.

îmi amintesc de iepurele uriaș pe care l-am văzut deunăzi fugind pe străzi; gluma-i glumă, mi-au spus noii mei prieteni, iar eu m-am jurat că nu obișnuiesc să fabulez și să fumez tot soiul de măgării. cel mult câteva beri, iar chestia asta nu e suficient. medicii mi-au zis să nu mai stau la calculator. gândurile se împrăștiau tot mai mult prin oraș, pe pereții orășelului aproape berlinez, se urcau pe străzi, coborau printre viscerele șinelor. cuprindeau trecătorii, le furau bărbile, îi dezbrăcau pentru ca mai apoi să alerge desculți printre mașinile murdare. uneori eram șocat de ceea ce se poate petrece cu atâta veselie între sinapsele mele.

 mi-am dat seama, într-un final că mintea este un jucător tare păgubos.


te poate supăra teribil și, uneori, îți alungă întreaga poftă de viață la primul coș de gunoi pe care îl întâlnești în oraș. degeaba umbli după aceea ca un cerșetor să recuperezi resturile din ce o mai fi rămas, că te faci de râs în fața celorlalți. așa ceva nu se cade: mai bine faci foamea decât să încerci să faci o masă din resturi, se spune pe la noi. bine, mai avem tot soiul de alte reguli teribile pe care trebuie să le prindem cu prima ocazie, ca să nu zboare și să ne trezim arestați, uciși, decapitați sau alte grozăvii de soiul ăsta. totul se rezumă la niște gânduri. un gând e doar un gând, atâta tot, indiferent că visează la sori, kilograme de praf stelar, filosofii de tot soiul: un gând e doar un gând.
Un produs Blogger.