pe vremuri,vindecai nebunia celor ce visau la licorne sau alte creaturi fabuloase. astăzi, te ascultă clasicii încă în viață bine mersi pe youtube sau câțiva snobi ce mai merg pe la concerte,aruncându-și banii aiurea, ca într-un bolnav capitalism. De fapt, astăzi toți urlăm împotriva ta, împotriva nebuniei: suntem toți raționali și pentru ca să ne tratăm bolile, mergem la psiholog, preot, psihanalist, neuropsihoterapeut, vânzătorul de droguri sau la vecina de pe scara vecină. În cazul suprem, avem și spațiul material cald, cel unde mamele ne pun în halate și șlapi.


nu-s un mare amator de nostalgii ale trecutului (să-ți spun, zilele trecute am văzut Midnight in Paris, exact pe faza asta, cu Zeitgeist) și nu m-aș vedea trăind în alte timpuri. Adică, și în perioada interbelică era curvoșag, în timpul tragediilor grecești democrația pocnea din toate încheieturile (ne-o arată Xenofon tare bine). Și totuși, aș fi vrut să fiu tratat de tine, în ritmul tău sacadat, un pic peltic, cântat de vreun menestrel spaniol. Nu aș vrea să-ți aud melodia gângurită de oboi, fluiere sau flaute.nici vorbă de așa ceva. vioară, tamburină și o chitară. și eventual, un violoncel ce să țină basul bine.

desigur, nu aș fi vrut să-ți aud corzile mângâiate, ca și cum o face Rachmanihoff sau Liszt. aia nu e follia, e muzică de salon, de snobi, pentru snobi. versiunea lui Vivaldi, fără decorațiuni baroce sofisticate. cu acordurile simple, trase pe corzi ca și în melodiile maramureșene. eventual, un clavecin se poate auzi în partea de început.

te ascultau țăranii din flandra, urâți și murdari, pictați pe miniaturi și alte chestii de genul, în timp ce beau vin roșu sau rom adus din Indii. te ascultau și preoții, pentru că era înainte de post și totul era permis timp de o zi pe an. te venerau femeile, te ascundeai de cei serioși, topeai spaniolii, catalanii, parizienii și nemții, pentru o vreme catolici.te-au ascultat și marii împărați și regi, s-au cherchelit pe piesa ta au dansat au spart sticlele au construit pe ritmul tău castelul de la Versailles pe notele atât de monotone dar mereu exprimând altceva s-au scris comediile lui moliere iar curtea a râs bine iar Regele Soare a rupt lumea în două
nu te ascultau calviniștii pioși, te-au interzis,ți-au ars partiturile ciudate, au spus că e diavolesc, că desparți oamenii, că nu cureți nebunia, ci că semeni discordia. nu te ascultau cei ce studiau prin academiile europene:”nu e voie, nu-l respectă pe aristotel, n-o vrem”

m-a întrebat cineva dacă eu mai am nevoie de tine, dacă chiar cred că-mi va vindeca nebunia; dacă există o notă ce-ți poate induce nebunia prin urechile moleșite și dacă poate să-ți și șteargă gândurile. pentru nietzsche, acest lucru a fost evident. el căuta originile ditirambului, discuțiile despre greci fiind centrale. deci, da, am nevoie, cu toții avem nevoie de acorduri simple- de aprins teme adormite în sânul nefericirii.
în castel din tren se vede o cămăruță cu un mic trenuleț de jucărie
în castel din trenulețul de jucărie vezi cum trec nu trenuri, ci lumi întregi
încet încet le luăm de coadă
și se deșiră unul câte unul în jurul castelului de aramă ca niște note
de muzică
de coardă
ce se întinde grosolan ca vecina grasă de la etajul cinci

etajul cinci eternul etaj cinci
loc al antenelor unde nimeni nu are voie
de unde toți ne ferim și urcăm doar cu instalatorii de mână
în castel din tren se vede o cămăruță
pe masă- o vază de flori- ca la mame acasă-
pe jos-un băiat palid- o crustă scârboasă îi cuprinde pielea, îi cade tegumentul
ca și mătreața
se scarpină cu scârbă- își mănâncă uneori cojile de pe răni
-trenulețul se scurge ca timpul ce-și așteaptă noii clienți-
efectiv distrus de stare
efectiv de tren dezavantajat de moartea străzilor goale.

dacă te rog din suflet ia această poză
mă voi da jos la stația de aici, îi duc muribundului de copil o ciocolată
îi cumpăr și câteva baterii ca să mai meargă ultima dată trenul
trenul meu și desigur, trenul tău
Un produs Blogger.