Astăzi, dat fiind că am avut o zi nițel mai liberă, ocupată în cursul dimineții de spălatul hainelor și alte lucruri femeiești pe care tot eu trebuie să le fac, m-am dus la Theatre Gerard Philipe, situat la vreo 5 minute de locul unde stau. Ca să fiu mai exact, stau în St.Denis, loc unde probabil găsești mai mulți români decât într-o jumătate de județ din secuime. Bineînțeles, alături de alți mii de negri,arabi,maghrebieni sau tot soiul de alte nații. În mijlocul acestui mare amalgam de cartier de imigranți, stă impunător un teatru care la o primă impresie pare trăznit dintr-o altă lume, în contrast cu magazinele de kitsch din zona adiacentă. V-ați prins, clientela vine din Paris sau din zonele mai îndepărtate puțin ca să asiste la câte-un spectacol. Prea mulți rezidenți ai orașului nu am văzut prin sală. Majoritatea celor din public, după terminarea spectacolului fugeau zgribuliți spre RER, dovadă că altminteri nu au nimic de-a face cu acest district.

O clădire frumoasă pe exterior, ciudată în interior. Cu niște balustrade de lemn ce dubios îmi aminteau de Globe Theater, sala mare nu avea nimic din aerul burghezo-parizian. Scena de beton (intuiesc că este în reparație sau ceva de genul) îmi sărea vizibil în ochi, cu un miros de contrast cu cocheta aranjare a sălilor din Cluj sau Satu Mare. În fine, sper să fie o problemă temporară de vină.
Piesa în sine prezenta viața unui cuplu perfect încadrat în rutina industrială.Soția a fost dată afară de la firma Prodex;ca urmare, ea nu-și mai găsește sensul de a trăi. Soțul ei trece și el printr-o profundă restructurare, ajungând de la inginer programator la angajatul care scoate pubelele în fiecare dimineață. Bun, cam asta este povestea de bază, iar de aici apar numeroase înflorituri și digresiuni, personaje-tip care își aduc povestea lor pe scenă, de la părinții femeii, la vecinul sărit de pe fix (care printre altele, nu și-a declarat mama moartă pentru a primi în continuare pensia ei).

Punctul forte este că piesa a reușit foarte bine să se joace cu tema de actualitate a crizei fără să facă nicio referire directă însă la ea. Mi-a plăcut de asemenea că de Vos ia în derâdere pe rând toate curentele de gândire, de la marxism la economia capitalistă. În alte cuvinte, nimeni nu are dreptate, toți suntem spectatori într-un mare show repetitiv. Pe alocuri, s-au simțit și câteva nuanțe preluate din Sartre, din al său eseu ”Existențialismul este un nou umanism”. Totul acoperit de o pătură groasă de realism (sau de dorință de realism).

O chestiune mai enervantă a fost faptul că nu toți actorii păreau foarte buni sau jucau roluri puțin nepotrivite.Cu alte cuvinte, când ai nevoie de femeia fatală, nu pui sub nicio formă o pipiță cu voce înaltă și ciupită. Mai ales că limba franceză e mult mai sensibilă din punct de vedere tonal.Însă, per ansamblu ideea a reușit să salveze stângăcia regizorală a piesei. Caracterul de ambiguizare și captare a spectatorului în absurdul vieții a reușit să confirme faptul că un act teatral este bun dacă într-adevăr îl cuprinde și pe public în propriul său vârtej.




Un produs Blogger.