identitatea ta era greu de înțeles:
când culorile bine temperate ale apusului berlinez se aștern în spatele genelor noastre
vocea ta cu miros de pessoa mă liniștea:

nu te-ai speriat când la doner imbiss ți-au furat portofelul în timp ce împărtășeam supa de linte

nu ai mai comis păcatul lui esau-

fără resemnare- ai răsuflat de două ori.
știai. identitatea ta nu e ascunsă între cardurile de credit
chipul tău nu era pe buletin și alta era povestea ta.

tu ești zâmbetul stâlcit al multor venetici de pe Karl-Marx-Strasse,
tu ai dansul oaselor și amortizarea încheieturilor  după căderea de pe cele mai înalte poduri
tu ai mușchii ce mișcă picioarele atleților ce aleargă în fiecare dimineață umedă pe lângă lacurile din Treptower
tu ești și pielea ce acoperă la fel chipurile tuturor refugiaților din acest mic babel
tu ești vocea ce aduce miros de mosc, oțet, pietre și kaballe uitate prin ciudate biblioteci.

săptămâna aceasta a murit bătrâna mea mătușă
la 87 de ani au găsit-o pe un scaun lângă ușă
în camera din față, cu pielea de gheață

întreaga viață și-a dus-o între biblii
pliante ale martorilor lui iehova,
pisici și borcane pline de furnici
era obositoare și cicălitoare: aduna în fiecare toamnă frunzele uscate
pentru a aprinde focul de seară

viață exact ca-n filmul lui Bela Tarr
visele curg în fiecare fereastră
se repetă și nu mai pot primi vreun har
vise ce se repetă în tot soiul de ieftine chakre nevoite să își întindă limitele

ines,
abia când atunci când am privit ca niște clovni orașul de sub geamul nostru
catedrale reconstruite din ruine în care degeaba căutai structuri
asfalt umed ca buzele înainte de sărut
poduri peste care am trecut fără a fi lăsat vreo urmă de îndoială

abia atunci
            am realizat că am fi dorit să murim peste veacuri
            îmbrățișați între poduri dintre dresda și berlin
            exact ca bătrâna mea mătușă.
istoria ne învață că după cel de-al doilea război mondial, berlinul a fost ras de pe fața pământului. lucru interesant, sovieticii au adunat tot molozul rezultat din bombardamente, au ascuns caschetele cu zvastici, au adus pământ și au construit un munte ce există și astăzi- prenzlauer berg. dacă sapi câțiva metri, poți găsi mici păpuși ale copiilor de acum 80 de ani, fotografii, inscripții pe ziduri și tot ce ar fi fost să fie, dacă o lume nu s-ar fi rupt în mii de bucăți.

la fel e și viața ta, printre imaginile sparte, care ar fi putut să fie.

 despre vârfurile degetelor tale s-ar fi putut scrie mult și bine.
în fond, nu s-ar fi rezolvat nicicum această problemă gordiană
medicii nu au putut să explice de ce ultimele prelungiri ale corpului tău sunt absente în mișcările cele mai cotidiene

un ziar a anunțat acum două zile: sub prenzlauerberg s-au găsit urme de degete fine sub nisipul ce s-a așternut în timp
  
atunci, am realizat că era de învățat:
liniștea se naște dintr-o pubelă de stație de metrou
trăim în mai multe limbi, dar înjurăm cum ne este la îndemână
nu ne privim în ochi decât după miezul nopții
aici se dansează discret, doar la lumina neoanelor
trenurile se pierd la distanță de cinci minute
iubirea  este ca un text eretic,
nu mai știi în ce crezi, dar te dezici cu îndârjire de foștii tăi zei.


în toate culturile arabice, ne-am obișnuit să găsim mici licurici- jumătate oameni, jumătate duhuri- ce pot să încâlcească în câteva minute un oraș întreg, ce au darul de a buimăci toți filosofii din lume sau, din contră, să ajute mici teologi să scrie tratate foarte bune. totul depinde de ce vrei, ce cum te poziționezi și ce dorești cu adevărat. ceea ce nu știam este locul unde-i poți întâlni. abia în Dresden, am priceput mitul. cu degete încă tremurânde, îmi amintesc încă de legendele tale, spuse cu o voce joasă, într-o franceză medievală, ce-mi încâlceau toate gândurile. știam foarte bine: în micul oraș de pe Elba nu putem crede în asemenea bazaconii. abia atunci mi-ai spus numele tău.

djin cu ochi albaștri, venit din Franța, loc în care marile minuni se întâmplau, fără excepție, pe peronul Gării de Nord. nu te-ai născut în deșertul Saharei, în plus, ghidușie!, aveai pielea galbenă plină de pigmenți ce ar fi făcut-o dureroasă și rozalie la cea mai mică atingere a soarelui de mai. sâmbătă seara,când ți-am cerut să-mi spui o poveste, ți-ai amintit de un plicticos text în care dincolo de Burckhartstrasse și dincoace de deșertul Arabiei se întindea un oraș fabulos.
urechile mele auzeau deja trompetele din Beirut, sunetele de muezin și melanjurile cu Led Zeppelin, deși îmi spuneai, ciudat djin, că povestea aceasta se întâmplase acum mulți ani, când nu era electricitate, îmi reaminteai să nu deschid ochii înainte de a ajunge la porțile ferecate ale orașului interzis, să-mi umezesc buzele și să recit cu tine, djin, toată poezia veche. 

abia atunci am realizat că amândoi suntem departe de berlin, de paris nord, de lume și de Place de la Republique. vorbeam un slang nomad, pierdut printre atâtea identități de care nu mai aveam răbdare să ne amintim.

donna, știu un lucru:
întotdeauna ai fi vrut să scrii un poem din vârful degetelor mâinii tale stângi.
acele terminații albe nu au existat niciodată,
s-au retras ca gheara unei pisici în propria carne sidefie

donna, donna- fată care și-a pătat rochița în fântânile arteziene din Timișoara
în preajma ochiului tău dansau coruri de gospeluri în timp ce dormeai
-auzeam de dimineață acordurile lor și eram forțat să-ți deschid pleoapele-

lumina de marți dimineață ce a alungat corul din congregația din Minessotta
lumina de marți dimineață ce a alungat litaniile de miazănoapte

abia acum intuiesc ce ai fi descris din acel sacrilegiu al camerei din București
nu îmi strigai în limba în care ne-am cunoscut, în care aproape ne-am pierdut
în texte ce niciodată nu s-au scris din vârful degetelor mâinii tale stângi

zineb- frumusețea ta,  de regină a pustiiurilor africane, se arăta doar fidelilor
împărțeam în fiecare seară carnea și ceaiul și cuvântul și fapta
erai kabylă, nu marocană- mi-ai și scris cu o inexactă mândrie
într-un alfabet pe care nimeni nu-l mai știa
 m-ai învățat să scriu acele lungi cuvinte;


frumusețea ta, zineb, aduna poveștile între pliurile hainelor tale
despre Casablanca și despre tadjin, despre alhambra și tatăl tău ce făcuse pușcărie
despre nisipul ce curge deasupra ochilor și în jurul lungilor tale degete pline de inele de argint
m-ai învățat să spun acele lungi vorbe, 
presărate cu sunete pe care doar mielul lui avraam le-ar fi făcut înainte de lama cuțitului.




frumusețea ta, zineb, mai era ascunsă între cârlionții părului înfășurat în batic,
în acele bucle de nearătat și în jurul ochilor tăi ne spuneam secrete din alte timpuri 
încă mai aveai nevoie de ascunzișuri de amnezie forțată:
în bătaia puștii, vănătoare de căprioare  pe domeniul familiei
în vânzarea de complimente, te-ai nuntit precoce și neașteptat 

sub raze de lună ce cădeau printre ramurile de măslin.


moment de răsuflu în fața masei de miazănoapte pe care mâncam în fiecare seară de noiembrie.
te-am ascultat în compania fumului de țigară și a pereților haussmanieni-

se înșiraseră între coaste de femeie frumoasă toate micile tale răutăți de care nu puteai să scapi
dincolo de cuvinte spuse în aceeași limbă, dar pricepute atât de alambicat
-ca un hățiș de idei din care trebuia să tai cu coasa bunicului-

dincolo de cuvinte, se iveste chipul familiar, dar ți-am spus cândva
ar fi trebuit să vorbim limba oaspetelui ce ne-a hrănit și ne-a școlit vreme de câțiva ani
vocea lor nu tremură în fața frumuseții tale
se pliază doar pe toate acele începuturi de riduri, supărări gratuite,

cafele băute în toiul dimineții pe lângă tomurile de cărți de drept în care îți ascundeai inteligența de pisică ce privește luna la răsărit
 
            ce se contorsionează în decembrie


jolene,

îmi amintesc cum cele mai frumoase certuri despre limbile pământului
 ce zburau ca niște fluturi și despre teritoriile de unde veneam eu
            erau cu tine

jolene.



peste Europa bântuia o altă fantomă, mara, de această dată mult mai personală-
te-am regăsit descompusă, cu ochii tăi albaștri,nu știam cum să reacționez
degetele cărnoase (ale mamei tale ) nu s-au mai putut distinge de pietrele de pavaj,
reconstruiau un drum către stația de metrou de la Neue Kantstrasse.
în în momentul în care ți-am văzut cadavrul n-am mai putut să cred în străzile ce pot să reînvie oameni sau momente
probabil că nu oricine e Lazăr-
din acel moment - iubirea e religie pierdută înșirată pe balustradele de la Bataclan.

istoria generației tale  s-a pierdut definitiv
în mâinile ce niciodată nu s-au mai strâns în fața turnului eiffel
în buzele ce nu se vor mai atinge în berăria din alexanderplatz, unde câțiva mușterii dorm în fața halbei de bere
în restaurante mexicane, unde oamenii nu se vor mai certa despre erdogan, ascunzând tensiuni de sute de zile
în modulațiile vocilor, care nu mai așteptau decât următoarea replică de parat
în drumurile făcute doar pentru a resuscita naive amintiri despre seri petrecute în jurul luminilor clar-obscure.

părinții ți-au cântat prohodul:  peste Europa bântuia o altă fantomă

oriunde m-aș fi ascuns, simțeam sunetele aprige pe care nu prietenii mei musulmani le ascundeau în suflet
nu în numele nostru explodau bombele.
veniți din Transilvanii pierdute și de pe străzile Marakkeshului, din sate de unde se vorbea tamil sau din Bordeaux, știam un lucru:
în numele celui adevărat, împărțeam puțina mâncare și băutură, gătită cu multe condimente ciudate.
în numele celui adevărat, scriam și discutam seri întregi despre Youssef, Abraham, Aizig și Sfântul Nicolae.
în numele celui adevărat, postul era la fel de bun ca ramadanul, la fel ca și bairamul de după.






Alice,
eram în Londra, și dintr-o dată, mi-ai scris un mesaj condensat. Eram uimit de literele telefonului, buchisite cu tot felul de înflorituri victoriene, întorsături de raze și de-o politețe ce sigur nu venea din zona mea. M-am speriat, mi-am ascuns ceasul, mi-am verificat ochelarii și într-un final, am văzut ora. Știai că sunt în British Library și ai venit după mine urmărindu-mi mișcarea de după fiecare colț, cuibărindu-te între gândurile mele.

între coridoarele ce duceau la metrou, mi-ai deschis ușa către un bar secret. Alice, știam că erai o muză ce dorea să fie și ea o hipseriță londoneză, că veneai și tu de prin est, dar sincer să fiu, nu mă așteptam ca tu să cunoști barurile din metrou. Locurile acestea de obicei miros a urină stătută, nu-mi plac deloc pentru că-mi amintesc de Pista Bacsi, acel om care povestea atunci cu atâta inimă despre cum s-a iubit cu o vacă. 

între coridoarele ce duceau la metrou, Alice, mi-ai deschis ușa către un bar secret. Totul se petrecuse incredibil de rapid: mă întrebam de ce ai purta pantaloni scurți în mijloc de februarie. Mi-ai mai oferit, cu politețe, acea sticlă pe care scria „Bea-mă!”-și mi-ai spus că pielea ta se va întinde până la marginile Doverului. Oricum, stâncile albe și degetele tale aveau aceleași culori. Încercam să-ți disting trecutul- știam că ai fost la Ibiza și cândva, ți-ai pierdut calmul printre palmierii de serviciu. 

așteptam amândoi să ajungem la Calais, deși gândurile și ochii tăi albaștri mai trăgeau după tine această țară. Îmi spuneai că nu am cum să mă înec- dacă aș fi sărit în apă, l-ai fi trimis pe domnul Omidă pentru ca să-mi dea un fum. Un fum ca să-mi lungesc gâtul până la nori, în timp ce feribotul călătorea în acea strâmtoare. Nu, știam că nu aveam cum să pier în spuma alb-murdară a Doverului.

în orice caz, totul se întâmplase enorm de repede. mi-ai spus povestea ca unui copil de opt ani: pescărușii zburau în jurul feribotului pentru a ne confirma că am pornit în cel mai fabulos drum. Acel frumos drum pe care l-ai încheiat dormind la Calais. printre vorbele tale ieșite în timp ce sporovăiai la marginea sticlei, mi-ai spus că vrei să mă conduci doar până pe plajă. Nu doreai să mai vii prin Paris pentru că-mi spuneai, cu un ciudat accept că te temi de marile orașe în care nu știm tuneluri secrete.

atunci, îți spusesem: eu locuiesc acolo, dar poveștile mele vin mai dinspre est. nu-ți păsa- ochiul tău insular își spunea sieși ce trebuie să creadă.

de aceea, revin: iepurele majordom ne-a așteptat pe oxford road, între cele două clădiri ce miroseau a cafea ieftină. Mi-ai spus că în Anglia, cafeaua e proastă, iar ceaiul negru e bun. Te-am aprobat, iar tu ai zâmbit molcom. îți spuneam că apele îți topesc sufletele atunci când treci dincolo de Europa- iar tu îmi spuneai că visez prea mult la aceste pământuri. 

abia atunci mi-ai spus secretul tău, alice: tu devorai texte arabe și erai capabilă să stăpânești magia de dincolo de cuvânt. Porneam în jocul nostru de la un oraș, iar vocea ta se întindea dincolo de plapumă, mai departe de camera de câțiva metri pătrați, mai departe de calais, exact ca în jocul de mai sus. când spuneam, spuneam tot.

mi-am întins printre buzele tale toate nuanțele posibile de albastru parizian
de la drapelul bombardat în place de la Republiaque,
la cerul de deasupra castelului de duminică
am recapitulat:
între ecranul meu și tableta ta se înșiruiau câteva lanțuri muntoase,
câteva localități cu nume alambicate, dar mai mult decât atât



albastrul nordic al ochilor tăi, albastru ce-mi spunea lucruri neînțelese
ce deveneau tot mai clare doar în momentul în care ne întindeam leneș cuvintele dincolo de pielea pisicilor
din nou, paris nord-aachen hbf - ți-am așteptat vorbele ce ieșeau în cana de la starbucks
-nu ne-am certat niciodată pe teme capitaliste-
am învățat să-ți vorbesc ca să îmi înțelegi îndrăznelile din spatele coloanei vertebrale
ți-am împărțit fraza în ciudate verbe și-mi vorbeai despre orbi și despre autiști
mă întrebam  mereu în surdină dacă mi-ai fi putut citi o carte în alfabetul braille seara înainte să orbesc

paris nord-aachen hbf:
ai avut alți ochi, alte priviri. ultima dată, ți-am zărit chipul cu ochi verzi în fața unei pălării
m-am simțit flatat, recunosc, să te văd reîncarnată sub o altă formă
cu alți ochi și printre alte degete am aflat cu calm:
credeam că oamenii doar când mor devin viermi, șobolani, vulpi și flori de măr
anna,

dincolo de nord, îmi spuneai să aștept motanul sur să-mi sară în brațe
dincolo de nord, așteptaserăm doar un tren.

Un produs Blogger.